Sarbatorile sufletelor noastre

Sarbatorile sunt adesea incununate de nelinisti, de regrete, de amintiri cu gust de ciocolata amaruie...Sunt clipele in care ne reamintim de cei ce au pierit din randul nostru, de cei pe care i-am indepartat sau pe cei pe care nu am stiut sa-i pastram aproape de sufletele noastre. Ne cuprind acele amintiri apasatoare ale unor sarbatori trecute ce au stat sau nu sub insemnul bucuriei si care ne-au surprins alaturi de familia adunata in jurul bradului de Craciun, la o masa imbelsugata (poate nu cu bunatati ci doar cu voie buna si cu speranta intr-o zi mai buna). Sarbatorile sunt adesea clipe de tristete tocmai pentru ca asteptarile noastre si ale celor din jurul nostru sunt mult prea mari, poate chiar exagerate. De sarbatori, de vrei sau nu trebuie sa uiti de tine ca sa fii pe placul si pe masura asteptarilor celor dragi tie. Trebuie sa-ti schimbi haina ponosita cu care iti acoperi sufletul zi de zi, pentru una noua, mai stralucitoare si nenaturala. Trebuie sa fii asa cum nu esti, sa uiti de tine si sa te fericesti de orice micime, sa-ti intiparesti pe chip un zambet fals si sa pretinzi ca traiesti cele mai frumoase clipe ale vietii tale.

“Sarbatorile de iarna” nu sunt adevaratele sarbatori ale sufletelor noastre. Sunt doar mici amagiri, ornamente minuscule agatate in copacul vietilor noastre, deasupra caruia rareori se asterne un strat dalb de nea si sub care de mult prea putine ori gasim cadouri oferite cu si din dragoste...

Trandafirul unei pasiuni neimplinite

Ajunge sa te gandesti ca undeva, printre milioane de stele, exista fiinta iubita.

(Antoine de Saint Exupery)

Astfel de cugetari m-au facut sa cred ca pot turna in viata elixirul ametitor al viselor ireprosabile de iubire, in care doua suflete se pot contopi fara sa se dizolve sau sa alterneze. Pe tonalitati de iubire si vise frumos inscrise pe pagini ingalbenite de vreme am invatat sa ating mirosul cu ochii si sa palpez auzul cu buzele.

Pe cugetari de Exupery am invatat sa privesc toate lucrurile magice care freamata, ard, stralucesc, lumineaza, infloresc, si canta in noi si in preajma noastra. Optimismul debordant al acestui scriitor mi-a calauzit pasii de-alungul multor ani, sadind in mine certitudinea ca atat timp cat ai speranta ca undeva exista acea fiinta minunata, o vei intalni – cand va fi timpul potrivit. Persoana care va arunca un pod asupra tuturor singuratatilor ce ti-au tocit sufletul pana la intalnirea ei…

Cumplitul adevar este ca tocmai cel ce a asternut atatea cuvinte despre tainele iubirii, nu a reusit sa-si intalneasca sau sa-si ingrijeasca propriul trandafir.

Dar el singur este mai important decat voi toti la un loc, pentru ca el este cel pe care l-am udat. Pentru ca el este cel pe care l-am adapostit cu paravanul. Pentru ca el este cel caruia i-am omorat omizile (in afara de doua-trei cat sa aiba si fluturi). Pentru ca el este cel pe care l-am ascultat plangandu-se, ori laudandu-se, ori, uneori, chiar tacand. Pentru ca este trandafirul meu.

(Micul Print)

Viata lui a fost o cautare neincetata a acelei fiinte gingase si neajutorate (cu doar patru spini) dar ea s-a lasat asteptata pentru mult timp. Mai mult decat avea el de trait… Femeile ce s-au perindat in viata lui au fost doar proiectii mult prea lipsite de magia acelei fiinte pe care el o cauta, cu atata ardoare printre inalturile cerurilor, departe de lumea diforma si inchistata…A fost iubit ca sot, partener, amant dar el, la randul sau nu a stiut cum sa iubeasca. Tragedia cea mai mare a omului este aceea ca deprinzandu-se cu cautarea, uita sa mai si gaseasca.

Exupery a trait si a iubit in si prin cuvantul scris! Si-a adapostit, aparat, ascultat si udat trandafirul numit Consuelo (sotia sa) doar cu scrisori de dragoste sosite de la mii de kilometri distanta:

Consuelo, j’ai besoin de vos lettres comme du pain. Vous êtes mon doux devoir et je voudrais vous abriter. Je voudrais simplement vous dire que je vous aime. Soyez en aussi certaine que du jour.

A fost sau nu indeajuns? A fost sau nu o iubire frumoasa? Pot cuvintele sa inlocuiasca acele gesturi tandre ale sufletelor indragostite: imbratisarea intelegatoare si protectoare, surasul dulce si incurajator, sarutul cu aroma de coji de portocala?

In definitiv, cine iubeste mai mult si mai frumos? Cel ce manuieste cuvintele cu iscusinta sau cel ce este pierdut pentru cuvinte?

Strugurii s-au copt in lipsa ei - Zully Mustafa

Strugurii s-au copt in lipsa ei, o carte care prin titlul ei ne reaminteste de iubirile apuse si uitate undeva, printre filele prafuite ale romanului vietilor noastre zbuciumate. De timpurile in care nutream iubiri sincere pentru fiinte atat de necunoscute noua, dar care ne fermecau la primul zambet. Iubiri ce ne indemnau sa ne avantam in urmariri inocente, cu credinta oarba ca intr-o zi, acele fiinte atat de iubite vor sti ca cineva este acolo...
Autoarea ne poarta insa pe carari diferite de cele sugerate de titlu si ne transpune intr-o lume lipsita de inocenta si caracterizata de iubiri futile, prietenii dezbinate, tristeti cu gust de ciocolata amaruie si vise uitate. Personajul principal este un suflet pierdut printre mult prea multe banalitati dar care se regaseste, pe parcursul romanului, la varsta adolescentei in care toate lucrurile erau posibile si toate visele erau realizabile. Invata sa creada din nou in iubire din imposibilitatea altora de a iubi. Relatia disecata de-alungul romanului si imposibilitatea implinirii devin sursa principala de viata pentru acel sufletul atat de zbuciumat. In final, nu mai conteaza daca povestea de iubire se mai implineste sau nu, deoarece vara prinde aceleasi culori pastelate, chiar daca ea este una bucuresteana, pariziana sau indiana. Nu mai conteaza finalul ci nenumaratele posibilitati ale prezentului...

Iubirea are farmecul ei chiar daca este una implinita sau nu, fie ea cu un final fericit sau nu! Nu mai conteaza cand si cum ai iubit ci doar daca ai iubit!

Canarul

Cat de incet se stingeau zilele in serile nemarginite de vara, pentru micul canar! Vedenia palida a casutei sale continua sa i se zugraveasca in minte, la infinit: in acuarela, pe cer, cu albeata-i persistenta. In sfarsit se innopta in jurul sau, si spera ca va reusi sa se contopeasca cu aceasta intunecime pe care o credea completa. Printre sarmele se argint zarea o imagine translucida si albastra, de un albastru de floare, de un albastru de aripa de insecta, de un albastru care i s-ar fi parut frumos daca nu ar fi simtit ca era un ultim reflex, taios ca otelul, lovitura cea din urma pe care, in neobosita- i cruzime, i-o oferea ziua...

"Canarul galben ca un galbenus
Cu pene moi si ochii dusi
Canta de dupa sarmele de-argint
Si rasul i se pierdea in vant." ( Canarul - Phoenix)

In fine, se intuneca cu totul, dar era suficient sa vada campia tapisata de clarul lunei, ca sa-si aminteasca de calatoriile in care culesese puritatea naturala a razelor de luna si linistea nesfarsita a campiilor evocate. Ca sa-si aminteasca de anii solari pe care ii traise si care, cu primaverile, iernile, toamnele si verile lor, erau atat de tristi din cauza amintirii de nedespartit a celor carora le oferise floarea de iubire (pe care o gasise pe culmile cele mai inalte). Dar aceste fiinte nu ii pretuisera darul lasandu-l sa astepte in intunecime, pentru a fi inventat...Din cauza lor anii sai solari se transformara intr-un soi de ani sentimentali ale caror ore nu erau in functie de pozitia soarelui, ci a asteptarii unei intalniri cu ei; in care lungimea zilelor sau cresterea temperaturii se masura prin avantul sperantelor sale, prin amploarea caderilor sale, prin transformarea progresiva a florii pe care o sadise in inimioara sa.
Legat cum era de toate anotimpurile, ca sa scape de amintirea acestor ani, ar fi trebuit sa uite totul, cu riscul de a incepe sa cunoasca aceleasi sentimente. Ar fi trebuit sa renunte la intreg universul....

"Deodata, ochii tristi din cap tresar
Si da din aripi, dar in zadar
Lovi cu capul sarmele de-argint
Cazu in jos cu pieptul frant."(Canarul - Phoenix)

Numai moartea sa adevarata, isi spunea el, ar fi fost in stare sa-l consoleze. Pierind, n-ar fi pierdut decat o forma goala, rama goala a unei capodopere. Nu se gandea ca in clepsidra sa mai erau inca cateva granule de nisip. Si nici nu se gandea ca moartea nu ii putea oferi nimic exceptional : pentru ca ea se savarseste fara stirea noastra , la nevoie, chiar impotriva vointei noastre, in fiecare zi. Destinul ii mai rezervase cateva clipe de suferinta, prin repetarea a tot soiul de zile pe care nu numai natura, ci si imprejurimile factice, le introduceau intr-un anotimp.

"Sarman canar, ti s-a parut
Ca zarile ti s-au deschis
Dar n-a fost doar decat un vis
Ranit tu ai cazut."(Canarul - Phoenix)

Schimbarile de atmosfera starneau altele inauntrul sau, ii trezeau euri uitate, ii tulburau potolirea desprinderii, sporeau puterea anumitor amintiri, anumitor suferinte. De vreme ce nu mai putea sa regenereze floarea de iubire, n-ar fi trebui sa sufere; dar, amputarea pe care o suferise ii reinnoia durerile in membrul ce nu mai exista. Dar totusi in ochii lui si in versul lui se mai deslusea o farama de speranta.

"Canarul galben ca un galbenus
Cu pene moi si ochii dusi
Plangea de dupa sarmele de-argint
Si plansu-i se pierdea in vant."(Canarul - Phoenix)

Imaginatia cauta dragostea sau cel putin mila celorlati in cer, in serile in care il privisera impreuna. Dincolo de clarul de luna ce-l incanta in trecut, cauta sa-si inalte pana la ei tandretea ca sa le fie o consolare fiindca si ei erau tristi, si aceasta dragoste, aceste fiinte devenite atat de indepartate erau ca o religie, gandurile sale se indreptau catre ei ca niste rugaciuni.
O adiere calduta ii oferi cheia catre amintirile calde ale zilelor cu vreme urata in care atingerea materna il incalzea si il proteja, a serilor triumfale si scaldate in caldura familiala si domestica. Si simti gustul unei picaturi de pace care venea de departe, din acea casuta unde se intamplase sa se afle izvoarele fericirii, de la acel vecinic copac care-l ajutase sa deprinda arta de a zbura, de la acei prieteni alaturi de care strabatuse campurile care-i oferisera prea multe culori. Si toate acestea isi indreptau moleculele linistitoare, balsamurile calmante, catre el; redandu-i o atat de blanda libertate de spirit. Cauza fericirii sale era de fapt iertarea. Si odata cu sfanta iertare aparusera si primele raze de soare care-i incalzeau sufletul. Micul canar simti razele de soare care il mangaiau si isi deschise ochii dulci, pentru a recunoaste fericirea.
Mai apoi ii inchise pentru a se abandona fara rezerva si fara grija Universului, Marii Taceri. Era mult prea obosit pentru ca asteptase prea mult; pentru ca se zbatuse cu fervoare, ca sa scape din sarmele de-argint, fara a se pricepe sa recunoasca fericirea. Si acum putea inchide ochii caci isi indeplinise visul: eliberase floarea de iubire de asupritoarea intunecime. Era acum in fata sa si o observa cum incepe sa prinda radacini. In ochii sai aproape inchisi se mai zbateau doar doua lacrimi care se scursera la nada florii...
Si aceste lacrimi s-au transformat apoi in seva datatoare de viata; iar lumina dulce a ochisorilor de canar mai lumineaza inca floarea de iubire. Si daca vreodata veti fi incatusati de sarmele de-argint va rog sa priviti spre floare, caci ea inca dainuie in acele tinuturi, si este dispusa sa ve ofere seva ei datatoare de speranta. Va rog sa faceti asta in cinstea micul canar care si-a sacrificat inimioara pentru a o oferi Universului... adica voua, fiintelor minunate!

Si-acum...
Canarul galben ca un galbenus
Cu pene moi si ochii dulci
Canta in fiecare seara
De dupa sarmele de-argint
Cu ale sale versuri de cristal
Purtind parfumul unei flori de camp.


P.S: Si daca lacrimile va vor inunda vreodata ochii lasati-le sa curga, caci ele vor scoate din voi haosul si disperarea, pentru ca apoi sa cada la nada unei flori...Floare care apoi va fura un zambet implacabil!