Canarul

Cat de incet se stingeau zilele in serile nemarginite de vara, pentru micul canar! Vedenia palida a casutei sale continua sa i se zugraveasca in minte, la infinit: in acuarela, pe cer, cu albeata-i persistenta. In sfarsit se innopta in jurul sau, si spera ca va reusi sa se contopeasca cu aceasta intunecime pe care o credea completa. Printre sarmele se argint zarea o imagine translucida si albastra, de un albastru de floare, de un albastru de aripa de insecta, de un albastru care i s-ar fi parut frumos daca nu ar fi simtit ca era un ultim reflex, taios ca otelul, lovitura cea din urma pe care, in neobosita- i cruzime, i-o oferea ziua...

"Canarul galben ca un galbenus
Cu pene moi si ochii dusi
Canta de dupa sarmele de-argint
Si rasul i se pierdea in vant." ( Canarul - Phoenix)

In fine, se intuneca cu totul, dar era suficient sa vada campia tapisata de clarul lunei, ca sa-si aminteasca de calatoriile in care culesese puritatea naturala a razelor de luna si linistea nesfarsita a campiilor evocate. Ca sa-si aminteasca de anii solari pe care ii traise si care, cu primaverile, iernile, toamnele si verile lor, erau atat de tristi din cauza amintirii de nedespartit a celor carora le oferise floarea de iubire (pe care o gasise pe culmile cele mai inalte). Dar aceste fiinte nu ii pretuisera darul lasandu-l sa astepte in intunecime, pentru a fi inventat...Din cauza lor anii sai solari se transformara intr-un soi de ani sentimentali ale caror ore nu erau in functie de pozitia soarelui, ci a asteptarii unei intalniri cu ei; in care lungimea zilelor sau cresterea temperaturii se masura prin avantul sperantelor sale, prin amploarea caderilor sale, prin transformarea progresiva a florii pe care o sadise in inimioara sa.
Legat cum era de toate anotimpurile, ca sa scape de amintirea acestor ani, ar fi trebuit sa uite totul, cu riscul de a incepe sa cunoasca aceleasi sentimente. Ar fi trebuit sa renunte la intreg universul....

"Deodata, ochii tristi din cap tresar
Si da din aripi, dar in zadar
Lovi cu capul sarmele de-argint
Cazu in jos cu pieptul frant."(Canarul - Phoenix)

Numai moartea sa adevarata, isi spunea el, ar fi fost in stare sa-l consoleze. Pierind, n-ar fi pierdut decat o forma goala, rama goala a unei capodopere. Nu se gandea ca in clepsidra sa mai erau inca cateva granule de nisip. Si nici nu se gandea ca moartea nu ii putea oferi nimic exceptional : pentru ca ea se savarseste fara stirea noastra , la nevoie, chiar impotriva vointei noastre, in fiecare zi. Destinul ii mai rezervase cateva clipe de suferinta, prin repetarea a tot soiul de zile pe care nu numai natura, ci si imprejurimile factice, le introduceau intr-un anotimp.

"Sarman canar, ti s-a parut
Ca zarile ti s-au deschis
Dar n-a fost doar decat un vis
Ranit tu ai cazut."(Canarul - Phoenix)

Schimbarile de atmosfera starneau altele inauntrul sau, ii trezeau euri uitate, ii tulburau potolirea desprinderii, sporeau puterea anumitor amintiri, anumitor suferinte. De vreme ce nu mai putea sa regenereze floarea de iubire, n-ar fi trebui sa sufere; dar, amputarea pe care o suferise ii reinnoia durerile in membrul ce nu mai exista. Dar totusi in ochii lui si in versul lui se mai deslusea o farama de speranta.

"Canarul galben ca un galbenus
Cu pene moi si ochii dusi
Plangea de dupa sarmele de-argint
Si plansu-i se pierdea in vant."(Canarul - Phoenix)

Imaginatia cauta dragostea sau cel putin mila celorlati in cer, in serile in care il privisera impreuna. Dincolo de clarul de luna ce-l incanta in trecut, cauta sa-si inalte pana la ei tandretea ca sa le fie o consolare fiindca si ei erau tristi, si aceasta dragoste, aceste fiinte devenite atat de indepartate erau ca o religie, gandurile sale se indreptau catre ei ca niste rugaciuni.
O adiere calduta ii oferi cheia catre amintirile calde ale zilelor cu vreme urata in care atingerea materna il incalzea si il proteja, a serilor triumfale si scaldate in caldura familiala si domestica. Si simti gustul unei picaturi de pace care venea de departe, din acea casuta unde se intamplase sa se afle izvoarele fericirii, de la acel vecinic copac care-l ajutase sa deprinda arta de a zbura, de la acei prieteni alaturi de care strabatuse campurile care-i oferisera prea multe culori. Si toate acestea isi indreptau moleculele linistitoare, balsamurile calmante, catre el; redandu-i o atat de blanda libertate de spirit. Cauza fericirii sale era de fapt iertarea. Si odata cu sfanta iertare aparusera si primele raze de soare care-i incalzeau sufletul. Micul canar simti razele de soare care il mangaiau si isi deschise ochii dulci, pentru a recunoaste fericirea.
Mai apoi ii inchise pentru a se abandona fara rezerva si fara grija Universului, Marii Taceri. Era mult prea obosit pentru ca asteptase prea mult; pentru ca se zbatuse cu fervoare, ca sa scape din sarmele de-argint, fara a se pricepe sa recunoasca fericirea. Si acum putea inchide ochii caci isi indeplinise visul: eliberase floarea de iubire de asupritoarea intunecime. Era acum in fata sa si o observa cum incepe sa prinda radacini. In ochii sai aproape inchisi se mai zbateau doar doua lacrimi care se scursera la nada florii...
Si aceste lacrimi s-au transformat apoi in seva datatoare de viata; iar lumina dulce a ochisorilor de canar mai lumineaza inca floarea de iubire. Si daca vreodata veti fi incatusati de sarmele de-argint va rog sa priviti spre floare, caci ea inca dainuie in acele tinuturi, si este dispusa sa ve ofere seva ei datatoare de speranta. Va rog sa faceti asta in cinstea micul canar care si-a sacrificat inimioara pentru a o oferi Universului... adica voua, fiintelor minunate!

Si-acum...
Canarul galben ca un galbenus
Cu pene moi si ochii dulci
Canta in fiecare seara
De dupa sarmele de-argint
Cu ale sale versuri de cristal
Purtind parfumul unei flori de camp.


P.S: Si daca lacrimile va vor inunda vreodata ochii lasati-le sa curga, caci ele vor scoate din voi haosul si disperarea, pentru ca apoi sa cada la nada unei flori...Floare care apoi va fura un zambet implacabil!